Roşu.
Peretele era roşu, cu o reclamă la o bere scumpă.
Cafeniu.
Mesele, pătate de scrum din scrumiera albă care era prea plină.
Negru.
Ceaiul. Mirosea a scorţişoară si rom.
Alb.
Ziarul, cu aceleasi ştiri de dintotdeauna.

Aşa i s-a spus. Ştia că merele erau roşii, deci îi plăcea să creadă că peretele era făcut din coji de măr, dar simţea că sunt tari. Cafenie era cafeaua, deci era clar că lemnul e făcut din cafea. A încercat să vadă dacă e dulce, dar a dat din nou de o suprafaţă tare. A învăţat că lemnul are gust de praf, si de atunci nu mai bea cafea decat după ce pune prea mult zahăr. Negru ştia sigur că era ceaiul. Dintotdeauna a fost. La fel ca Maria. Maria era neagră, mirosea tot timpul a scorţişoară sau a cocos, şi avea gust de lapte si ţigări, întocmai ca ceaiul.
Maria nu mai era, iar ceaiul şi-a schimbat gustul in apă dulce. Si totuşi, parcă şi zahărul brun a devenit amar. Pe vremuri, ea îi dădea unul din pliculeţele ei.

De 2 zile a revenit la baston. Renunţase la el ca să aibă o scuză să îl ţină Maria tot timpul de mână pentru a-l ghida. "Nu-mi place cum îţi stă cu baston", zicea ea. Nu ştia cum îi stă, dar ştia ca dacă are baston, e singur. Deci nici lui nu-i plăcea.

Maria îi citise o dată o carte in care totul deja se terminase, ce era alcătuită din flashbackuri avute de personajul principal. El nu avea flashbackuri. Ce carte tristă ar scrie. Ar avea numai pagini goale, negre. Din când în când vedea puncte, dar nu era sigur ce culoare sunt. Doctorul i-a zis că-s fie galbene, fie roşii. Maria atunci i-a zis că are o rochie galbenă pe ea, şi că merele sunt roşii, dar nici nu miroseau a scorţişoară, nici nu aveau gust de măr, deci nu l-a lămurit prea mult.

Maria nu mai e neagră, Maria e portocalie. Ca o portocală, dulce-acrişoară. Atunci când zici "portocală", fără să vrei, zâmbeşti. Por-to-caaaală. Aşa era şi cu Maria. El e o lămâie. Lă-mââââie. Te încrunţi doar când zici cuvântul acela amar ca gustul din cerul gurii lui.
şi el se încrunta.

Ceaiul s-a răcit şi acum se simte ca scorţişoara cu zahăr.
L-a băut, a plecat din cafeneaua lor, şi s-a dus la înmormântare. Maria era îmbracată in alb, într-un sicriu negru. Aşa a zis mama ei.

Totusi, el ştia că e neagră. Nu de alta dar simţea picături de ceai pe obraz.

Nu mai mirosea a scorţişoară.